Leonidas Kavakos: „Societatea noastră ar trebui să fie ca o orchestră care cântă bine“

Leonidas Kavakos, la Festivalul George Enescu 2015. Foto Alex Damian

Se vorbește tot mai mult despre generozitatea poate exagerată a publicului român, care cere bisuri chiar și atunci când artiștii nu arată cea mai bună formă muzicală. Dar, Leonidas Kavakos a meritat pe deplin aplauzele prelungi ale publicului venit la concertul pe care l-a susținut în cadrul Festivalului George Enescu, ediția 2017.

Vioara sa, alături de Israel Philharmonic Orchestra, condusă de Zubin Mehta, a fost desăvârșită.

Ați înregistrat un nou succes la București, în cadrul Festivalului „Enescu“. Ce înseamnă pentru dumneavoastră muzica lui George Enescu?

Leonidas Kavakos: Cânt pe muzica lui de mulți ani. Am interpretat a doua și a treia sonată a sa, iar pe aceasta din urmă am și înregistrat-o. Pentru mine este o muzică foarte familiară. Iar în seara aceast
a (duminică, 17 septembrie – n.r.) m-am simțit foarte bine pe scena festivalului. Lucrez cu Orchestra Filarmonică din Israel și cu Zubin Mehta de atâția ani, încât ne cunoaștem foarte bine. Cu Zubin mă știu din 1987, dar am cântat prima dată alături de el în 2000. Deci, avem deja 17 ani de când colaborăm efectiv.

Ați declarat, la un moment dat, că ați fugit de vioară de trei ori în viață, dar de fiecare dată ați revenit la acest instrument. Ce v-a adus înapoi?

Pur și simplu pentru că îmi place să cânt la vioară. Am fugit inițial de acest instrument deoarece este unul dificil și pentru că tatăl meu era dur cu mine când eram copil. Dar am avut și un profesor care a fost foarte priceput și care a știut să mă țină aproape.

„Muzica atinge o persoană în întregime“, ați mărturisit. Dar cât de dificil este să te lași atins de muzică?

Nu e dificil. Cel mai mare avantaj este că muzica merge direct în mintea și inima ascultătorului. Nu contează  de unde vine acesta, ce fel de credințe are, ce fundal religios sau politic l-a marcat. Al doilea avantaj special vine din interacțiunea cu publicul, în timpul concertelor.  Este un rezultat construit pe contact, iar contactul este dual, între public și lucrarea prezentată, dar și între public și artiști. Nu există nici o altă formă de artă care să aibă o asemenea deschidere. Teatrul se apropie, dar teatrul e blocat de limba în care se joacă piesele. La muzică nu există granițe. De aceea are acest impact uimitor.

Pe de altă parte, ați criticat în urmă cu patru ani faptul că muzicienii din ziua de azi sunt interesați mai degrabă de o carieră strălucită decât de plăcerea de a cânta pur și simplu.

Nimeni nu cântă de plăcere. De plăcere, pot cânta aici, în camera asta. Dar pe scenă, e mai dificil. Marii artiști sunt conectați cu publicul, își comunică muzica. Problema este că astăzi tinerii muzicieni sunt conectați doar la o carieră, învață ce trebuie să învețe doar pentru că vor să reușească. Antrenamentul meu a fost total diferit. Eu nu am fost pregătit pentru o carieră, părinții mei nici nu au vorbit cu mine despre o carieră, ei doreau să cânt bine la vioară, să cânt bine muzica. Ce ar fi venit după asta, era bun venit. Dar nu era un scop. Astăzi, vedem muzicieni tot mai tineri împinși spre cariere internaționale la vârste la care nu au nimic de spus. Ei doar își expun talentul – talent mare, desigur! – dar expunerea talentului nu e abordarea corectă, pentru că talentul nu e ceva de arătat, ci ceva de lucrat, de antrenat, de îmbunătățit. Asta am vrut să spun prin faptul că oamenii aleg cariera și nu muzica. Ia timp până când cineva înțelege ce se află în spatele muzicii pe care o cântă. Nu e doar o tehnică bună, ci mult mai mult, iar acest  lucru cere timp.

Care este riscul pentru acești muzicieni tineri?

În primul rând, i se transmite un mesaj greșit publicului, care e distras de talentul cuiva foarte tânăr, dar nu mai ascultă muzica. Artistul trebuie să fie prezent, dar trebuie să fie și absent. Noi am adus astăzi, aici, pe scenă, muzica lui Brahms, nu ne aducem pe noi pe scenă. Cel puțin eu așa văd. Dacă mă prezint pe mine și mă impun pe mine publicului, atunci am făcut rău muzicii, artei, compozitorilor. Așadar, din punctul meu de vedere, un talent foarte tânăr acționează ca un element de confuzie. În cele din urmă, vrem să comunicăm ceea ce e dincolo de noi, adică muzica.

Da, dar cum te diferențiezi ca artist?

Tocmai aici e dificultatea și aici e punctul delicat care cere timp. Trebuie să fii un filtru, dar și un proiector. Iar acest lucru este foarte dificil. Extrem de dificil. Ai nevoie de minte, de experiență, de conștientizare. Iar tinerii nu mai învață asta. Cei mai mulți învață doar cum să cânte bine. Nu spun că nu e bine să ai o tehnică bună. Dar acesta este doar începutul.

Dacă pui pe scenă un copil talentat de 12-13 ani, nu va mai ajunge să înțeleagă muzica în profunzime, deoarece vine succesul, vine publicul, devine faimos și crede că asta e suficient.

Dar și dumneavoastră ați început de mic. Primul premiu de interpretare l-ați obținut în adolescență.

Aveam 18 ani atunci când am câștigat primul meu premiu (Sibelius, în 1985 – n.r.) și apoi am continuat să merg la competiții. Iar cariera mea, la nivel înalt, a început abia la 28-29 de ani. Cântam și până atunci, dar în săli mici, unde poți experimenta și poți crește o dată cu muzica. Trebuie să înveți cum să interacționezi cu publicul, care e limita de la care devii un „showman”. Eu cred că trebuie să fii acolo, dar nu trebuie să ieși în evidență. Mulți consideră că e important să ai carismă. E minunat! Dar fără muzica lui Brahms nu am fi pe scenă. Iar noi nu suntem, din păcate, și compozitori.

Liszt, Chopin, Enescu, Ravel, Brahms erau mari interpreți, dar și mari compozitori. Noi doar consumăm. Eu nu spun că e rău, că nu are rost să mă apuc de compus, dacă nu am talent la așa ceva. Dar tocmai de asta ar trebui să știu care mi-e poziția.

Leonidas Kavakos, alături de Zubin Mehta, la Festivalul George Enescu. Foto Alex Damian

Sunteți, de asemenea, și dirijor. Care e diferența dintre a dirija o orchestră și a fi doar solist?

Nu e nici o diferență din punct de vedere al muzicii. E o diferență ca meserie, asta da. Ca dirijor trebuie să comunici orchestrei gândurile tale și să îi convingi pe instrumentiști să cânte ce vrei tu, făcându-i să se simtă bine cu asta. Nu poți să îi pedepsești, obligându-i să cânte într-un fel. În schimb, când ai instrumentul în mână, cânți așa cum simți și gândești. Ce găsesc fascinant în a dirija este tocmai psihologia din relația cu orchestra. E foarte dificil să faci 100 de oameni să respire împreună.

E un lucru uimitor. Cred foarte mult că o orchestră care cântă bine ar trebui să fie și scopul final al societății noastre în întregime. Societatea noastră ar trebui să funcționeze ca o orchestră bună. Suntem toți parte dintr-o echipă. Mai sunt și alte echipe, dar toți lucrăm împreună, cu câte un dirijor, și suntem foarte atenți la ce fac și ce spun ceilalți. Când lucrăm împreună, rezultatul e minunat. Altfel, avem o cacofonie, ceea ce este exact ce se întâmplă astăzi.  Lumea este o orchestră oribilă.

Repertoriul dumneavoastră este vast și variat. De ce nu v-ați specializat, cumva?

În primul rând, pentru că nici un compozitor nu a compus fără să fie conștient de ceilalți. Brahms a privit la Bethoveen și toți s-au uitat la Bach. Deci e ca un lanț, ca un lanț de ADN. Cel de a-l doilea motiv este că, pentru un violonist, repertoriul nu e la fel de mare ca al unui pianist. Un pianist își poate dedica toată viața într-o zonă specifică și să aibă destul de cântat. Dar eu cred că aș fi fost trist, ca pianist, că nu am destul timp în viață pentru a cânta tot ce s-a scris. Eu cred că e uimitor să interpretezi Bethoveen după ce ai interpretat Brahms. Deoarece atunci când Beethoven și-a scris muzica, Brahms nu era acolo.

Deci, e uimitor să vezi ceea ce l-a inspirat pe Brahms din muzica lui Beethoven și cât de dificil a fost pentru el să compună, din cauza lui Beethoven. Toți marii compozitori au privit unii la alții. Mozart a menționat oameni din timpul lui despre care nici nu mai știm azi, dar lui îi plăcea muzica lor. Deci, eu cred că e mai bine să cânți cât mai divers. Pentru că noi avem acum o problemă a specializării, mergând cât de adânc se poate într-un singur domeniu. Devenim experți în acel domeniu, dar nu știm ce se întâmplă mai departe de atât.


Interviu publicat, inițial, în România liberă din 19 septembrie 2017

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *