Mirel Bănică: Pelerinajul este drama existenței noastre, cea mai profundă

Mirel Bănică

L-am întâlnit pe Mirel Bănică la intrarea principală de la Casa Academiei Române. Tocmai descarca din portbagajul unei maşini mai multe pachete cu documente. „Uite, vezi, toate astea le-am folosit pentru carte“, mi-a explicat în timp ce punea o pungă grea pe un cărucior de transport.

„Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană”, volumul semnat de Mirel Bănică şi publicat de Editura Polirom, este într-adevăr o carte consistent documentată. Cinci ani în care autorul a mers la cele mai importante pelerinaje ortodoxe româneşti, sute de ore de observaţie, discuţii cu pelerinii şi participare efectivă la rândurile către moaşte, mii de kilometri parcurşi în toată ţara, sute de fotografii făcute şi zeci de lucrări citite pentru a realiza una dintre cele mai spectaculoase analize ale unui fenomen religios care se dezvoltă tot mai mult în România: pelerinajul.

De ce o carte despre pelerinajele ortodoxe româneşti? Ce v-a atras la acest „subiect“?

Mirel Bănică: E foarte simplu. Am stat destul de mult timp în Occident, unde am făcut studiile, apoi am lucrat în Elveţia, Franţa, Canada. M-am întors în România prin 2007-2008. Practicam şi practic în continuare o socio-antropologie a religiilor şi orice cercetător din lumea asta caută un subiect care să i se potrivească, care să fie vandabil, care să fie, în măsura posibilului, nou. Iar în România, Slavă Domnului, în domeniul religiei avem atâtea subiecte noi şi interesante încât ne-ar trebui trei vieţi să le studiem.

Când m-am întors în ţară, în presă avea loc un soi de furtună mediatică în care se vorbea doar despre pelerinaj, pelerinaj, pelerinaj, cel de la Iaşi, de la Bucureşti, apoi de la mormântul părintelui Arsenie Boca, la Prislop. Eu, venind din nişte țări foarte secularizate, în care religia era complet dispărută din mass-media sau, dacă apărea, apărea în ştiri de genul „Mănăstirea X a fost renovată după 500 de ani de nelocuire“, când am văzut că aici se acordă atât de mult spaţiu pelerinajelor, m-am gândit că se întâmplă ceva acolo, presa în general are nas bun, are fler. Am fost prima oară la pelerinaj la Sfânta Parascheva, la Iaşi, şi într-adevăr ceea ce am văzut acolo m-a uimit. N-am înţeles prea bine ce se întâmplă la început, dar după aceea mi-am construit un plan de cercetare şi, iată, la capătul a cinci ani, a ieşit această carte.

După cinci ani, aţi înţeles ce se întâmplă la pelerinaje?

Dacă aş spune că da, aş fi suficient faţă de mine însumi. Am desluşit anumite aspecte ale acestui pelerinaj. La început, eu am crezut că studiez un fapt religios observabil, o parte din acest mare fenomen numit religie în România. Dar, după circa doi ani, mi-am dat seama că nu

mai studiam pelerinajul, ci un răspuns al societăţii româneşti la aceste teribile traume, la aceste schimbări care au avut loc după căderea comunismului. Ajunsesem în ceea ce se numeşte un fapt social total, iar un fapt social total are atât de multe fețe şi faţete încât nu poţi să spui că l-ai studiat în întregime. Dar cred că am ajuns la două, poate chiar trei concluzii valabile care ajută la înţelegerea pelerinajelor şi a transformărilor din societate.

De altfel, din volumul dumneavoastră reiese că în discuţiile dintre pelerini referinţele la perioada comunistă sunt dominante.

E unul din subiectele favorite ale discuţiilor din rând.

Deci putem spune că, de fapt, pelerinajul ortodox românesc nu are legătură, până la urmă, cu religia, ci devine mai degrabă o căutare individuală a fiecăruia?

Pelerinajul are legătură cu tot. Nu este o invenţie a noastră recentă, pelerinajul este la fel de vechi ca şi religia creştină. Mai mult, toate religiile monoteiste cunosc fenomenul pelerinajului.

Ceea ce am încercat să scot în evidenţă sunt particularităţile acestui tip de pelerinaj din România: de ce acum, de ce sub forma aceasta şi ce îl diferenţiază faţă de alte tipuri de pelerinaj.

Există pelerinaje mari catolice, cum sunt cele de la Santiago de Compostela sau Lourdes. Primul nu este comprimat spaţial şi temporal, se desfăşoară în timp şi spaţiu. Omul merge pe jos, mersul în sine este un exerciţiu spiritual, iar odată ce ajunge la Santiago, unde sunt relicvele Sfântului Iacob, sta câteva momente, aprinde o candelă şi pleacă. Deci drumul constituie pelerinajul. Pelerinajul ortodox, pe de altă parte, este comprimat spaţial şi temporal. Ceea ce contează este aşteptarea. O întrebare pe care încă mi-o mai adresez este tocmai asta: rândul face pelerinul sau pelerinul face rândul? Cred că şi, şi.

Relataţi în carte ca la unele pelerinaje mai mici, jandarmii îngustează intenţionat rândul, cu garduri metalice, şi vă întrebaţi dacă măsura e menită tocmai să prelungească timpul de aşteptare. În caz contrar, pelerinii ar putea pleca nemulţumiţi că nu au stat la rând suficient de mult.

Da, se întâmplă la Curtea de Argeş şi la Suceava. Dacă pelerinii ar ajunge acolo şi nu ar avea parte de rând, nu ar simţi că au fost pelerini. Oamenii simt nevoia de aşteptare pentru a fi singuri cu gândurile lor, pentru a se ruga, pentru a-şi construi această identitate pelerin ortodoxă. Pe de altă parte, ei vin în grupuri, pentru că aşteptarea trece mai uşor în grup, socializează foarte mult şi formează ceea ce un reputat sociolog american numeşte comunitas, un sentiment de comunitate foarte puternic, care rezistă pentru câteva ore, cât durează rândul. Şi eu am intrat în rând şi, timp de câteva ore – la Iaşi, am stat aproape 20 de ore –, am reuşit să fraternizez cu nişte oameni cu care în mod normal nu m-aş fi întâlnit niciodată: un culegător de ciuperci, un şofer de camion, o fostă filatoare de bumbac, un grup de rromi. În viaţa obişnuită, oamenii aceştia nu se sudează, uneori nici măcar nu îşi vorbesc. Uite că pelerinajul îi uneşte.


Citește și: Salvarea individuală e simplă. Cum ne salvăm colectiv?


Eu chiar mi-am pus de multe ori această întrebare: de ce se chinuie pelerinii 20 de ore la rând, când moaştele Sfintei Parascheva, de exemplu, sunt disponibile tot timpul anului?

Asta este scuza tipică a celui care nu participa la pelerinaj. În general, se spune că în zilele de hram, sacrul este mai intens, îl simţi cum palpită, cum arde. Şi nu trebuie să fii credincios ca să crezi în sacru. De multe ori, acest sacru nu este legat doar de religie. Dacă te duci la Mausoleul de la Mărăşeşti simţi o încărcătură sacrală acolo. Iar eu mă voi duce şi anul acesta în pelerinaj, tocmai pentru a simţi mai bine sacrul.

Aşadar, aţi devenit chiar dumneavoastră pelerin. În carte, dezvăluiţi că v-a prins atât de tare acest fenomen încât nu aţi reuşit întotdeauna să păstraţi o distanţă ştiinţifică. Ce v-a scos din condiţia dumneavoastră de cercetător?

E foarte complicat. Dacă încerci să studiezi pelerinajul şi nu te comporţi ca un pelerin, oamenii nu te acceptă. Când îmi declinam identitatea, „cercetător ştiinţific Academia Română“, sună foarte respectabil, dar foarte rece. Ce ştie un culegător de ciuperci – şi nu e o glumă, chiar asta era meseria lui, culegea ciuperci pe care le vindea unor italieni – despre Academia Română? Aşa că pur şi simplu a trebuit să adopt şi să accept identitatea de pelerin. Şi chiar când le spuneam că sunt pelerin, îi şoca foarte mult faptul că eram un bărbat singur, fără probleme evidente de familie. Nu mă încadram în tiparul standard al pelerinului. Aşa că le explicăm că sunt în căutarea sinelui. În schimb, au fost momente în care mi-am asumat pe deplin identitatea de cercetător şi a mers foarte bine în relaţia cu Biserica, cu Jandarmeria, cu Crucea Rosie.

Menţionaţi în carte despre existenţa unui „stigmat al pelerinului“. Pe de altă parte, observaţi că pelerinul este reticent faţă de jurnalişti şi consideraţi că această reacţie este îndreptăţită, deoarece presa scrie, în general, doar despre aspectele negative.

În primul rând, acest stigmat pelerin este legat de religia populară. Este clar că pelerinajul este un fenomen de religiozitate populară, este foarte viu, foarte liber şi uneori se desfăşoară cu o anumită tensiune faţă de ierarhia lumească şi bisericească.

Dintotdeauna, Biserica a avut o atitudine ambivalentă faţă de pelerinaje: foarte bine că există, dar trebuie disciplinate, pentru că masele care vin acolo nu vor decât uimire, miracol, să atingă, să pipăie, să miroase tămâie.

Iar ierarhia bisericească simte că, dacă aceste manifestări sunt lăsate libere sar din cadrul dogmelor oficiale ale Bisericii. Pelerinul ce este: este un individ puţin habotnic, care renunţă la orice, care pleacă pe drumuri, e o energie ascunsă care întotdeauna a neliniştit biserica.

Acest stigmat a fost creat chiar de Biserică?

Nu, Biserica nu construieşte un stigmat pelerin. Biserica a fost reticentă doar. Pe de altă parte, în timpurile noastre, pentru mass-media, pelerinajul este dramaturgia perfectă a societăţii de astăzi. Acolo, în îmbulzeală, ai lacrimi, ai leşin, ai o cantitate imensă de oameni, plasticitatea pelerinajului este foarte mare. Problema vine din faptul că e foarte greu să găseşti o poziţie de mijloc în a prezenta mediatic pelerinajul. Văzut din exterior, rândul e comic, cu acei oameni care se înghesuie, care mănâncă sarmale, bătrânele care cad în genunchi la orice. În interior însă, rândul este dramatic. Este drama existenţei noastre cea mai profundă.

De aici vine şi reticenţa pelerinilor?

Depinde. Atitudinea lor faţă de presa e ambivalentă. Pelerinii de la ţară sunt cei mai doritori de cameră de luat vederi, pentru că ei nu ştiu că imaginea le este manipulată. Pentru ei, apariţia la televizor reprezintă o dovadă pentru vecini că au fost acolo. Cei care sunt violenţi faţă de prezenţa presei sunt oamenii mai educaţi şi care simt această manipulare îngrozitoare din partea mass-media, care vânează doar acele aspecte negative ale fenomenului. Camera este pusă brutal pe fața pelerinului, arată cum îi curge zeamă de la sarmă pe buze. Iar eu vă garantez că, după 18 ore de stat la rând, oricui i se întâmplă acest lucru, pentru că asta este proba pelerinajului.

Pelerinajul este un fenomen în continuă dezvoltare. Am citit zilele acestea despre noul pelerinaj care are loc la mormântul duhovnicului Iustin Parvu, de la Mănăstirea Petru Vodă. Cum apar pelerinajele şi cum se dezvoltă?

Pelerinajul nu este un fenomen mort şi îngheţat, are propria lui viaţă. De asta spuneam că sunt legate de religia populară, azi pot să apară, mâine pot să dispară. Cine ar fi bănuit în anii ’90 că la Iaşi se vor strânge atât de mulţi oameni?

Pelerinajele sunt foarte strâns legate de ceea ce se întâmplă în societatea noastră.

Acest pelerinaj a apărut pentru că Iustin Pârvu a fost un mare duhovnic, pentru că el are un trecut memorial interesant, pentru că acea mănăstire se găseşte într-un cadru natural mirific şi oamenii au nevoie de aşa ceva. Unii dintre cei care merg acolo fac şi puţin turism, acolo există şi un important centru de medicină alternativă bio-eco, tincturile făcute de acele măicuţe îi atrag. Există un mix din toate aceste firişoare pe care noi ar trebui să le înţelegem pentru a afla secretele pelerinajelor.

În ce măsură pelerinul este şi turist? Este o dilemă căreia îi căutaţi un răspuns şi în volum. Şi cât dintr-un pelerinaj are şi importanţă economică?

Într-adevăr, mulţi sunt foarte indignaţi de acest aspect de supermarket religios al pelerinajelor. Dar nu e specific doar pentru România. La marile pelerinaje din India se întâmplă la fel. La Lourdes e acelaşi lucru. Mai există un aspect: toţi pelerinii din lumea asta vor să arate că au fost în locul sacru, să facă proba pelerinajului. La Compostela ţi se dă un document cu ştampilă care se numeşte chiar „compostela“ şi care certifică faptul că ai fost acolo.

Oamenii aceştia vor să ducă ceva acasă. În plus, o icoană cu Sfânta Paraschiva o pot cumpăra şi acum, dar luată de acolo are o altă valoare magico-terapeutică, să nu ne fie frică de cuvinte. Şi asta dă sens vieţii lor.

Pe de altă parte, turismul de masă este o invenţie relativ recentă în România, datează din anii ’60-’70, când muncitorii se urcau în Dacia lor strălucitoare şi mergeau la mare, prin sindicat. Dar pentru oamenii din mediul rural, ideea de turism nu exista. Aveau animale, aveau muncă de făcut, nu îşi puteau permite să plece.

O parte din acei oameni acum sunt în vârstă, nu mai au animale, muncă, şi dispun de o mică pensie. În plus, s-a democratizat transportul, chiar şi pentru ei, care au venituri aşa reduse, nu mai e un capăt de lume să se strângă doi, trei, zece, o dată pe an, să închirieze un microbuz. Imaginaţi-vă ce înseamnă pentru o bătrână care altfel nu iese din satul acela să meargă şi ea la Iaşi, cu vecinele ei, să stea două, trei zile acolo. Simte că trăieşte.

Mărturisiţi, în prefaţa cărţii, că experienţa pe care aţi trăit-o în cei cinci ani de pelerinaj v-a schimbat. Cum?

Am devenit mai răbdător, mai tolerant, am înţeles că România pe care o vedem la televizor nu este România profundă, am căpătat mai multă încredere în oameni şi am devenit pelerin, în sensul că pelerinajele dau mare dependentă. Am devenit mai uman, cred, pe undeva, cu o mai mare înţelegere faţă de membrii propriului meu popor. Acesta e miracolul antropologiei, nu poţi să o faci dacă nu iubeşti oamenii, ei simt imediat acest lucru; dacă nu este jocul de tenis al sentimentelor între tine şi ei, nu se deschid, nu îţi spun istoriile de viaţă extraordinare.

Iar oamenii sunt acolo, nu toţi, dar mare parte din ei, la gradul zero de sinceritate. Unii vin după ce au aflat că au cancer sau alta boală incurabilă. Ce te faci? E un fenomen care este atât de ataşant emoţional, sunt conştient de asta, încât am avut trei sau patru derive, abia mi-am ţinut în frâu, şi nu cred că am reuşit total, sensibilitatea.

Vă declaraţi fascinat, în a doua parte a cărţii, de obiceiul rromilor de a aduce covoare la pelerinaje, spre a le trece pe la moaşte. Încercaţi chiar o explicaţie a obiceiului.

Acesta e un subiect de istoria religiilor de fapt, am crezut că desluşesc acolo o reminiscenţă de religie islamică. În discuţiile pe care le-am avut cu ei, îmi spuneau acel faimos „noi facem haram“, deci facem, producem. Făcând puţine cercetări, cred că acest obicei, care se pierde sub presiunea modernităţii şi a faptului că e din ce în ce mai greu să aduci covoare în masa aceea imensă de oameni, este un fascinant subiect de istoria religiei. Cum aceşti oameni, care au trecut prin regiuni islamice în voiajul lor spre Europa, au prins această practică a covorului de la Mecca şi au adus-o până aici.


Citește și: Patriotismul unui anonim


Povestiţi în volum reacţia pelerinilor la sosirea la moaşte a politicienilor şi cred că aceştia ar fi surprinşi să afle că e exact inversă faţă de ce se aşteaptă ei. E cuprinzătoare vorba unui pelerin: prezența politicienilor e doar o altă încercare pe care ne-o dă Sfânta. De ce vin politicienii la moaşte?

Efectul asupra pelerinilor este zero. Dar ei nu vin pentru cei din rând, vin pentru a întregi simfonia bizantină a relaţiei cu biserica, cu autorităţile locale. Unii dintre ei, foarte rari, foarte puţini, sunt pelerini veritabili. Există un caz, o cunoscută doamna politician de la PSD, care a fost singurul politician de calibru pe care eu l-am văzut ca pelerin în rând. Restul vin din varii motive, pe care le bănuim cu toţii.

Mai există practică politică a autocarelor cu pelerini, sponsorizate total sau parţial, care nu cred că sunt o povară financiară mare pentru o primărie, dar care contribuie la succesul pelerinajelor şi permit unor oameni din acele localităţi să iasă, să socializeze.

„Nevoia de miracol” este un studiu care a presupus un efort consistent din partea dumneavoastră. Sunt cinci ani de cercetare pe teren, o bibliografie consistenta pe care aţi parcurs-o. Aţi calculat câte ore aţi stat la rând, câţi kilometri aţi făcut?

Nu am calculat, dar orele sunt sute, kilometrii sunt mii. Efortul a fost mai ales financiar, pentru că în România cercetarea este plătită aşa cum este, iar marea majoritate a drumurilor şi cazarea au fost acoperite din banii proprii.

Nu am beneficiat de banii Bisericii pentru a scrie această carte şi a fost bine aşa, pentru că asta mi-a dat independență. Cel mai mare efort a fost din partea familiei, a soţiei, care a acceptat starea de fapt.

La unul dintre pelerinaje l-aţi luat şi pe copilul dumneavoastră.

L-am luat interesat să văd cum se schimbă percepţia celor din jurul tău faţă de mine şi într-adevăr e fabulos. A primit bomboane, a primit bani, căci era înainte de Crăciun, de la pelerinii de la ţară, cu care eu empatizez cel mai mult, pentru că ei sunt pe cale de dispariţie din cauza îmbătrânirii şi a migraţiei.

Valul pelerin care vine din spate e puţin diferit, trăieşte religia altfel; ei sunt cei care au nevoie de miracol mai mult decât cei de dinainte. Pelerinii rurali au trăit aceasta ortodoxie totală, cosmică, cum spune Eliade. Pelerinii care vin din urmă, cei la 60 şi ceva de ani, maturizaţi, crescuţi în perioada comunistă, care au ieşit la pensie acum, au nevoie să pună ceva în locul unui sistem de credinţe şi valori care s-a prăbuşit şi sunt complet dezorientaţi.

Iar religia şi pelerinajul se mulează foarte bine pe aşteptările lor spirituale, psihologice, sociale, turistice.


Interviu publicat, inițial, în revista Suplimentul de Cultură din 23 iunie 2014

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *